Desprins din vise efemere…

Există momente cînd te intrebi : oare ce preţ are? Problema este că atunci cînd te-au hotărît să dăruieşti iubire, se pare că nu ai avut persoana care să o capteze şi să-ţi ofere satisfacţia pe care o aşteptai. Cu totii am trecut si mai trecem înca prin diverse încercari afective, fie ele despartiri, indiferenta a persoanei iubite sau chiar disparitii...Iubirea nu moare niciodata. 





Exista iubiri care nu mor niciodata...
Si nu ma refer aici la iubirea dintre un barbat si o femeie, pentru ca mai exista si alte tipuri de iubiri, poate chiar mai profunde. O tipa a zis de curand ceva care mi-a ramas in minte: "Omul se indragosteste de om, nu de sex."
Si daca stai sa te gandesti fara prejudecati, asa e. Pentru ca si intr-o relatie de prietenie exista iubire. Daca nu iti iubesti prietenii, aia nu iti sunt prieteni in realitate.
Cum spune si J.B. Bossuet: "Bucuria omului e omul. Intre ei se infiripa prietenia, care umple cel mai intins desert al sufletului nostru.".
E greu de crezut ca vine o zi in care o relatie de prietenie de 5 ani de zile se stinge. Treptat sau dintr-o data, nu stiu cum, dar se stinge.
Si e greu de crezut ca toate lucrurile care contau odata acum sunt doar amintiri care nu se vor mai intoarce.Ai zice ca o prietenie in care prietenele isi petreceau cate 8-10 ore pe zi impreuna si impartaseau cele mai ascunse secrete va trece peste orice obstacol. 
Si cand te revezi cu acea prietena peste 3 ani, iar ea nu poate nici macar sa te priveasca in ochi, sa iti daruiasca un zambet sau sa iti spuna un "buna", e clar ca acea iubire a murit. Degeaba incerci sa o resuscitezi, sa o invii, sa o aduci la viata in fel si chip. A murit.


A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!


(Fragment din "Gandacelul" de Elena Farago)

Ce este iubirea, cum de se îndrăgostesc oamenii, de ce atâtea iubiri mor după un timp ? - îl întreba odată pe tatăl ei o tânară fată, visătoare şi idealistă. 

De ce un om, pe care poate îl ştiai de mai mult timp, un om ca toţi oamenii, îţi apare dintr-o dată transformat, îl vezi într-o altă lumină? Este un moment anume când îl vezi pe celălalt cumva “supranatural”; poate ca pe un înger, sau ca pe un prinţ dintr-o lume de poveşti. Îl priveşti cu nespusă uimire şi bucurie şi te miri cum de nu ai observat până atunci cât de deosebit este… Dintr-o dată, lumea s-a schimbat, a devenit atât de minunată: te-ai îndrăgostit! Eşti fericit… Când te gândeşti la cel iubit, când sunteţi împreună, cand te ţine în braţe, te simţi dintr-o dată “acasă”… Şi, după un timp mai lung sau mai scurt, iubirea moare. Iar omul iubit, atât de special şi de unic, pare că redevine un om obişnuit… Aici este partea tristă şi greu de acceptat. Ce se întâmplă în acest interval, cum de au loc aceste misterioase schimbări, după legi greu de cuprins de mintea omenească?

Încă din vremea când era doar un copil, fata simţea că iubirea este o fiinţă, nu doar un sentiment. Ci o fiinţă – nevăzută, dar atât de vie şi de minunată. Pentru ea, iubirea era chiar Dumnezeu, era marele ei ideal. Ştia că ea a venit în această viaţă pe pământ pentru a-l întâlni pe un anume EL; pentru a găsi iubirea. Din păcate, nimeni nu-i putea explica aceasta: cum se poate ca iubirea să fie o fiinţă? – nici măcar tatăl ei, care părea că le ştie pe toate.

Au trecut anii, de acum ea nu mai era adolescentă. Continua să caute răspuns la întrebările ei şi a mai aflat câte ceva despre iubire. La un moment dat în viaţa ei, ea a trăit o minunată şi nespus de tristă poveste de dragoste. În această dureroasă poveste, suferinţa a avut rolul ei, a dus la conştientizare şi cunoaştere, la a afla răspunsurile pe care le căuta de atâta timp. Iată cum a fost:

Atunci când l-a întâlnit prima data pe EL, ea a simţit o simpatie misterioasă, venită parcă de departe şi de demult, care nu avea nimic de-a face cu atracţia care apare în mod obişnuit între o femeie şi un bărbat. Fiecare dintre ei era cu drumul lui, cu partenerul său de viaţă. A trecut ceva timp, în care cei doi s-au revăzut din când în când, fiind în relaţii politicoase şi rezervate unul cu celălalt.

A venit şi un moment când fiecare l-a văzut dintr-o dată ‘altfel’ pe celălalt, de parcă li s-ar fi luat un văl de pe ochi… Iubirea, dar şi atracţia dintre ei erau acum nespus de intense şi de tulburătoare. Comunicarea lor nu avea nevoie de cuvinte, când se întalneau se înţelegeau doar din priviri. Când ochii lor s-au întâlnit plini de iubire, cu aceeaşi întrebare în ei: “Mă iubeşti?”, răspunsul le-a venit la amândoi sub forma unei misterioase sclipiri albe şi pure de lumină curată ce le-a unit dintr-o data privirile, parcă revelându-le legătura puternică de iubire dintre sufletele lor. Şi în acel moment fiecare a avut certitudinea că este iubit de celălalt.

Dar destinul lor era să nu fie împreună. O relaţie între ei părea practic imposibilă, conform legilor morale ale societăţii. Se vedeau foarte rar, locuind ei în oraşe diferite.

Însă iubirea are propriile ei legi şi forme misterioase de comunicare şi manifestare. Astfel, ea ştia când EL se gândea la ea cu iubire – şi, în ciuda distanţei dintre ei, în acele momente se crea un tunel de lumină şi iubire ce le unea sufletele şi îi făcea atât de fericiţi. Erau şi momente când ea simţea cum ei doi erau una, dincolo de sutele de kilometrii ce stăteau intre ei. Sufletele lor dansau fericite, într-o îmbrăţişare inefabilă şi pură. Ei îi părea atunci că le ţine împreună un înger şi ce spunea poetul căpăta deodată viu înţeles: “Sufletele noastre dansau nevăzute, într-o lume concretă”…

Sufletul ei era atat de plin de iubire pentru EL, dar ar fi vrut să poată fugi cumva de atracţia incredibilă care era între ei. Când era în faţa LUI şi se priveau în ochi, ea simţea puterea copleşitoare a forţelor primordiale cosmice masculin-feminin – eterna chemare dintre o femeie şi un bărbat care se iubesc.

Odată s-au întâlnit şi ar fi dorit amândoi să fie undeva unde să existe numai ei doi, undeva unde să se poată lua în braţe şi să uite măcar pentru câteva momente de orice altceva. Dar acest lucru nu a fost posibil, legi misterioase au împiedicat întâlnirea lor… Şi, mai apoi, amândoi şi-au dat seama că nu au puterea să îi rănească pe cei dragi şi care aveau încredere în ei. Cînd s-au  reîntâlnit, s-au privit cu durere şi iubire în ochi, plini de neputinţa de a-şi trăi până la capăt iubirea ce îi lega. Ea simţea că EL o iubea nespus de mult în acele momente, aşa cum nimeni nu o mai iubise vreodată. Iubirea lui era atât de concretă şi de intensă, o învăluia ca o aură plină de forţe de viaţă ce radia din inima sa. Şi totuşi exista între ei acest paradox, faptul ca ei nu vor putea fi niciodată împreună în lumea fizică.

Din disperarea de a nu putea fi cu cel iubit, ea a făcut multe greşeli atunci. Şi a hotărît să renunţe în sufletul ei la această iubire-pasiune care o tulbura atât de mult şi care îi răscolise întreaga viaţă. Au urmat nopţi în care un cerc ca de gheaţă îi strângea inima şi îi lua forţele de viaţă, orice bucurie de a mai trăi, până nu mai rămânea nimic din fiinţa ei. Şi, la un moment dat, ea a început să simtă cum cade lăuntric într-o prăpastie întunecată. Suferinţa şi teama ei erau imense. Părea ca nimic şi nimeni nu o putea ajuta să se oprească din această cădere cumplită… Şi cumva ştia că pe fundul acelei prăpăstii o să se întâmple ceva groaznic:  ceva din ‘mecanismul’ fragil al creierului ei o să se distrugă. Cu ultimele puteri, ea a privit în sus, rugându-l pe Dumnezeu-Tatăl să o ajute. Şi acolo sus, în tot acel întuneric din sufletul ei, ea a văzut cum o stea a prins să lumineze, amintindu-i de iubirea pentru EL. Încă o dată, ea a primit în inima ei această iubire de care încercase să fugă. Şi atunci steaua ei a ajutat-o să iasă din abis. Încetul cu încetul, ea şi-a recăpătat liniştea sufletească. În acea nouă pace lăuntrică, steaua ei i-a revelat că cel pe care îl iubea atât de mult era cunoscut şi iubit din vieţi anterioare. Într-una din aceste vieţi el îi fusese mamă şi de atunci exista această relaţie de iubire atât de profundă între inimile lor şi comunicarea sufletească deosebită. Dar în această viaţă, fiind ei întrupaţi ca şi femeie şi bărbat, a aparut şi pasiunea, atracţia deosebită dintre ei.

Ea a primit toate aceste revelaţii în sufletul ei, plină de recunoştinţă. Şi a simţit cum forţe de viaţă se nasc în inima ei, aducîndu-i o nouă bucurie de a trăi aici, în planul fizic, unde se simţea, în sfîrşit, “acasă”. Ştia de acum că lumea spirituală şi lumea fizică sunt o unitate aici, pe pământ.

După mai mult timp, ea şi EL s-au revăzut. EL a privit-o plin de tristeţe şi regrete, ar fi vrut să reînvie cumva acea vrajă minunată ce îi unea cândva, acea iubire mare dintre ei. Dar acest lucru nu mai părea posibil… A doua zi după revederea lor, foarte de dimineaţă, ea s-a trezit brusc neliniştită. Deşi departe de EL, îl simţea că era treaz şi că se gândea intens la ea, plin de suferinţă după iubirea pierdută dintre ei. Şi ea s-a îndurerat la rândul ei şi s-a gândit din nou la întrebarea ei: cum este cu iubirea, cum de se naşte şi mai apoi moare? Unde este acum iubirea dintre ei doi ?… Atunci ea a simţit dintr-o dată cum a apărut, plin de delicateţe, îngerul iubirii dintre ei. Şi din nou sufletele lor erau împreună, în acea eternă îmbrătişare, învăluite în făptura eterică şi atât de pură a îngerului. Şi în acel moment de pace şi iubire, îngerul i-a spus, fără cuvinte, că iubirea este eternă. Iubirea nu moare niciodată…. Iubirea apare între doi oameni, îşi îndeplineşte misiunea sa şi uneori se îndepărtează pentru un timp, poate pâna în viaţa următoare.  Şi misiunea iubirii este să aducă doi oameni împreună pentru ca ei să primească nişte lecţii de viaţă importante şi astfel să înveţe să iubească pe deplin.

Iubirea adevarata nu moare niciodata in sufletul omului, ba il insoteste si dincolo, pana-n sanul nemarginirii dar iubirea nu poate prinde radacina in inima manjita de ura.



Dansez în gânduri,mă înalţ pe crestele munţilor unde îmi aşez perna dintr-un nor de puf,şi mă învelesc cu plapuma din vise...Încet mă pierd în lumea fantasticului....O picătură din ploaia gândurilor mele, o rază de soare din sufletul meu, Şi cu parfumul inspiraţiei mele, să-ţi rămână în amintire…EU.Sunt Eu, aşa cum sunt,cu calităţi şi defecte.Eu....Cine sunt eu un punct minuscul în această lume, ca o stea printre milioane de alte stele. În îndepărtatul şi gigantul univers va străluci pentru mine,în amintirea mea, pierdută printre mii de alte stele. Eu sunt o fiinţă, un om cu sentimente. Un om care încearcă să-şi croiască un drum în viaţă, un om care încearcă să-i dea vieţii rost,sunt un suflet printre milioane de alte suflete.





Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul şi gândul că suntem trecători în lume.(Ileana Vulpescu)
Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele.(Emil Cioran)
În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.(Ileana Vulpescu)
Poezia nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale. Toate celelalte, care sunt necesare şi ele, trebuie construite pe această primă condiţie absolută, pe emoţie.(Constantin Tsatsos)







O noua dimineata,aceasi trezire brusca,imi iau traistuta cu amintiri si pasesc cu pasi timizi in universul acestei noi zile.Caut zambete,caut oameni ce stiu sa isi impartaseasca zambetul lor cu mine,sa ma ajute sa nu uit sa rad,sa traiesc.Da,si eu zambesc,si le zambesc lor din toata inima.Uneori un zambet face mai mult decat un milion de cuvinte.Drumurile sunt pline de copii zvapaiati ce zambesc inocent,nici nu stiu cata fericire aduce pe chipul altora zambetul lor.Zambetul este cantecul surd al inimii,este exprimarea sentimentului pur si expresia fericirii.Atunci cand esti fericit,cel mai sincer act este zambetul,el este mult mai profund.Ma uit in traistuta mea cu amintiri,hmmm….cate zambete am acolo,si ale mele si ale altora.Cate momente frumoase,toate incununate cu un zambet.Spre seara ajung acasa,am adunat atatea zambete,simple,unice,copilaresti,toate sincere.Toate le pastrez in adancul sufletului pentru a nu uita niciodata.C e frumos e sa zambesti.
















Noaptea albastră lin coboară,umbre luminează în noapte.Tristețea mă apasă și stau în gânduri de dor,la țărmul mării pe nisipul fin ce te îmbie la iubire.Amintirea ta nu -mi dă pace,răscoliri în suflet am,iubirea mea ești departe dar te văd în noaptea albastră.Nisipul fin mă îndeamnă la visarea ta,la tandrețea ta,la sărutările tale…Dorul mă apucă când trupul femeii încălzește piatra învelită în mușchiul proaspăt.Numai că piatra nu e piatră ci un tânăr căruia pe țărm i se face dor,fiindcă trupul femeii nu e trup e chiar mușchiul verde,parfumat și cald….În noaptea albastră nisipul este un conducător al timpului,ia forma ta iubire,ce curge dinspre sâni spre coapse spre mijlocul făcător de minuni….Femeia este unitatea de măsură a timpului.Te aștept în noaptea albastră,te aștept pe malul mării,numai aici nisipul își face datoria,scoicile să ne amintim de formele tainice ale tale…Stau în noapte și privesc dus în zborul gândurilor albastre,la amintirea ta,o noapte cu vise,cu săruturi și îmbrățișări de dragoste.Seara asta este a noastră…seara visurilor albastre,îmbracă rochia albastră a nopții și printre stele să dansăm.Să ne lăsăm purtați de valsul nopților albastre…Mă îmbăt cu mirosul iubirii tale,îți recompun geometria chipului și a dragostei.Încet ca într-un vis,ne întâlnim apă cu pământ,trup cu trup,memorie cu memorie…Iubire,tristețea mă apasă în noaptea albastră,chipul tău dispare în adâncurile nopții,flori de crin sunt prinse de gâtul și de mâinile tale ca o poruncă de uitare.





Tăcerea nopții este un suflet tremurător,delicat al unei lumi fantastice,visele se împlinesc,în care nu există durere,în care lacrima nu-și cunoaște sensul…Tăcerea nopții se naște la începutul apusului,izvorând peste el ca o apă cristalină, ca o ploaie de stele.Noaptea,amăgitoare încet s-a lăsat cu un întuneric amețitor,luna îmi mângăie chipul alungându-mi singurătatea.Mă luminează cu un zâmbet,iar eu visez în tăcere,aștern gânduri și șoapte în tristețea nopții,încerc să respir dar îmi lipsește oxigenul.Ascult în tăcere dar nu înțeleg această tăcere apăsătoare,ce sufletul îmi apasă.Aș vrea să pot zbura la tine în liniștea nopții,în sufletul tău să mă oglindesc.Aripile mi se frâng de dor…În magia nopții în brațe să mă strângi,mângâie-mi buzele în sărutarea ta,șoptește-mi dorințele.Trăiește prin mine,suspină,zâmbește,sărută,privește,alină,iubește.Alungă-mi dorul…amarul din mine,ecoul tăcerii apăsător sufletul îmi amorțește…sunt doar o flacără-n zare ce dorul mă doare.În leagănul tăcerii…la hotarul trandafiriu al somnului,în spatele pleoapelor grele,unde gândurile se întrepătrund într-un noian de vise.Sufletul este plin de dragoste și pasiune…iar eu cu capul în pernă zâmbesc printre gene…în umbrele nopții îmi apare chipul tău,cu parfumul tău ce mă îmbată…să te desprinzi o secundă dintre umbre,să te apropii să îmi zâmbești mâna să mi-o întinzi să îmi mângâi fruntea răvășită,lacrimile să mi le ștergi cu a ta iubire.Trupul tău să doarmă lângă mine și te-aș scălda în iubirea plină de dor.Te strig în noaptea plină de tăcere,ochii strălucitori aș vrea să-ți privesc,vreau să îți simt inima lângă inima mea cu sufletele pline,eu de-al tău și tu de-al meu.La stele să zburăm,și de acolo să colindăm în noaptea asta de magie…Este nopatea noastră…a iubirii eterne…Te aștept să vi…te chem…te strig…în noaptea asta…





Femeia, acest mister ce creează Universul. O întîlnim peste tot: femeia-mamă, femeia-soră, femeia-iubită, femeia-soţie, femeia-amantă, dar şi femeia-om politic, femeia-director, femeia-om de afaceri…
Oare unde se regăseşte femeia contemporană care se plînge din ce în ce mai des de nefericire, de neîmplinire?
Să fie de vină noul tip de femeie, femeia-bărbat? Privind în jur vedem o nouă femeie, cu un comportament confecţionat, cu o atitudine masculină, dornică să fie cît mai egală cu bărbatul în ierarhia socială.
Unde este însă Femeia? Cea care inspiră poeţii şi pictorii cu misterul ei… Femeia fascinatoare, iniţiatoare, cea plină de erotism rafinat, femeia-copil, femeia-spirituală.
Femeia a uitat şi a abandonat adevărata sa putere feminină: seducţia. Orice femeie are puterea să aibă orice relaţie doreşte, un cuplu armonios unde fericirea şi iubirea să înflorească.
Femeia este un alchimist al Universului, are piatra filosofală… tot ce trebuie să facă este să-şi trezească sufletul şi să folosească acea putere ascunsă. Forţa feminină, acea energie colosală, misteri-oasă, o însoţeşte oriunde s-ar duce şi orice ar face. Are puterea de a încînta, de a seduce. Fiecare femeie s-a născut cu propriul mister, cu înfăţişarea şi magnetismul personal şi de aceea o femeie nu trebuie să înceteze, în nici o împrejurare, să fie Femeie.Capacitatea de seducţie a femeii se naşte din privirea sa profundă, infinită, ceva în care te poţi pierde cu uşurinţă, în care îţi poţi pierde propria identitate, pentru a renaşte.„Femeia este rară, Ea îngenunchează marile personalităţi masculine, Ea răstoarnă tronurile, Ea opreşte anii. Pielea sa este de marmură, iar cînd apare Una, Ea pune în impas întreaga lume…
Unde se duc fluviile, zăpezile, păsările singuratice? Toate se scufundă în Femeie… Dar Ea este rară… Va trebui să fugim cînd o întîlnim, deoarece cînd iubeşte este implacabilă… Dar Ea este rară. Adevărata Femeie, cea care vine din noaptea Timpului, Femeia care ne-a fost dată de divin, aparţine în întregime de un univers diferit de cel al bărbatului. Ea luminează cealaltă extremitate a Creaţiei. Ea cunoaşte secretul apelor, al pietrelor, al plantelor şi al animalelor. Ea se uită fix la soare şi vede clar în noapte. Ea posedă cheile sănătăţii, ale relaxării, ale armoniilor materiei.
Ea este magiciana albă, feea cu aripile mari şi umede, cu ochii transparenţi, cea care aşteaptă bărbatul pentru a începe Paradisul terestru. Cînd Ea se dăruieşte Lui, într-un moment sacru, îi deschide prin calda obscuritate a pîntecelui ei poarta către o altă lume. Ea este izvorul virtuţilor: dorinţa pe care Ea o inspiră consumă excitarea. Scufundarea în Ea redă castitatea. Ea este sterilă pentru că Ea opreşte roata timpului. Ea readuce bărbatul în copilăria lui. Ea este cea care îl restituie muncii, îndatoririlor sale. Femeia adevărată este cea care face din bărbat mai mult decît este. Ea este suficientă pentru ca el să existe în plenitudine.
Bărbatul trebuie să treacă prin ea pentru a ajunge la fiinţa sa adevărată, şi chiar dacă el a ales alte asceze, o va întîlni din nou sub forme simbolice.
Descoperirea Femeii Adevărate este o graţie. Unirea cu Ea cere bunăvoinţa lui Dumnezeu… Acele întîlniri stranii! Ea apare brusc în trupul falselor femele, iar bărbatul favorizat care o vede începe să tremure de dorinţă şi de teamă. Apoi totul se va transforma, iar el va înceta să se mai joace cu el însuşi” (Louis Pauwels – Conferinţă imaginară: „Femeia este rară”)
Cert este că bărbatul trebuie să treacă prin Femeie pentru a ajunge la fiinţa sa adevărată. Femeia, orice femeie, este adevărata iniţiatoare a bărbatului, calea sa către Sine.
Femeia trebuie însă să se desăvîrşească, deoarece prin desăvîrşirea sa, va produce desăvîrşirea acestei lumi. Prin transformarea ei conştientă se va produce transformarea inconştientă a acestei lumi. Adevărata natură a femeii este Iubirea, lege fundamentală a Universului. Ea se poate regăsi astfel, iubind necondiţionat, dăruind lumină şi pe sine. Femeia naşte universuri cînd se lasă purtată de energia ce i-a fost dăruită.
Ce muzică poate încînta mai mult urechea unui bărbat decît muzica unei femei ce face dragoste, ce dans poate fi mai minunat decît trupul unei femei ce se unduieşte pe ritmurile pasiunii?… Femeia poate face o artă din amor… o artă a vieţii eterne.
Femeie!!! Fii femeie!!! Iubeşte, dăruieşte, ascultă, iartă, creează, joacă-te… fă dragoste!!!





Suflet gol,suflet rătăcit,ce mereu visează,și gândul fuge iar la sufletul pustiit.Mă las pradă gândurilor imaginare să simt fiorul din adâncul sufletului meu.Închid ochii și mă las purtată de valurile sentimentelor din interior…Urma pașilor mei trec prin suflet ca un călător al timpului pierdut.Gândurile mă poartă în universul visării ce nimeni nu are loc.Este un univers numai al meu,cu cele mai intense trăiri sufletești,emoții ale unui suflet visător.Gândul meu fuge departe…și gândul îmi fuge tot mai departe, atât de departe încât nu-l mai pot prinde…Fiorul îmi atinge ușor inima, și o șoapta îmi spune încet la ureche,lasă-ți sentimentele să curgă ușor.Am ajuns într-o lume în care toți oamenii poartă niște maști numite ” prietenie, bunătate, simpatie” cand de fapt ei nu simt altceva decat ura si invidie. Ce caut eu aici? Locul meu nu e aici, locul meu e lângă oamenii fără măști cei adevărați,fără măști.E rece și întuneric, mi-e teamă să deschid ochii. Îmi simt buzele reci, vinete, înghețate de vreme. Părul îmi e asortat cu frunze și copaci, timpul l-a uscat. Mă târăsc prin ceață, simt prea multă lume în întunericul asta. Caut puțină singurătate în jurul meu, dar mă lovesc puternic de tine, apoi de tine, si iar de tine . Sunteți peste tot .. Mi-e dor să umblu așa, dar e târziu, nu știu cât de târziu, dar e,am pierdut noțiunea timpului.Sa lăsat ceața peste sufletul meu și e frig, din ce în ce mai frig. Poate se duce si ceața, aerul e prea dur,aș vrea sa plouă.Mă sperie culorile închise, mă obosesc .. Mă așez să poposesc pe banca sufletului meu… Sunt prea pierdută în haina mea străină. Îmi acopăr urechile să nu mai aud, să simt doar vremea, sa treaca .. O să aștept decembrie. A început să plouă…Picături de ploaie cad în sufletul meu.E doar un sentiment de tristete cel care imi bate la poarta sufletului,dar eu nu vreau să îi deschid…Vreau astăzi să visez, să râd, să iubesc și să nu-mi pese dacă am să fiu rănită.





Mă las cuprinsă de un vis frumos în care am ajuns la cer,pe ritm de tango  și te aștept să vi… să te cuprind în brațe și să dansăm în noapte…să îți aud ale tale șoapte de dor și de iubire,să te cuprind cu brațele sufletului meu în strălucirea stelelor într-o lumină ireală… sufletul îmi freamătă de bucurie știind că te voi întalni în noaptea serilor tărzii.Gânduri și vise efemere ne așteaptă până-n zori,să dansăm și să plutim numai așa cum noi știm…Să avem partea noastră de iubire presărată cu fericire.Iată văd în zare o umbră amețitoare,din orizont vii cu lumină de la lună plină cu șoapte de iubire.Te privesc și inima îmi cântă de bucurie că sub clar de lună plină,pe scena viselor unde în pași de dans,dansăm tangoul nopții albastre….Melodia nopții a început și în dans noi am pornit…Un dans sublim,de noi știut…pe drumul plin cu vise in pași de tango.Ochii tăi sublimi mă privesc,și la ureche îmi șoptești vorbe de iubire….ne lăsăm purtați în valurile nopții,să ne bucurăm de acest tango în noapte….Să ne unim în melodie…





Sunt un înger rătăcit,ce mă pierd în zi și noapte…Aș vrea sa mă pierd în inima ta să te regăsesc.În înger aș vrea ca tu să te transformi și spre cer să zburăm….Plutesc ușor spre tine cu nori de pasiune,cu vise colorate să te regăsesc în noapte….Mă amăgești frumos când spui că mă iubești,dar tu sufletul mi-l părăsești.Te-ai jucat cu vorbe dulci atunci când îmi șopteai la ureche mă alintai…Și mă pierd în labirintul îngerilor rătăciți…Clipele mele se scurg zburând zi și noapte…după ale tale șoapte după gănduri…după visele uitate…Dragostea noastră s-a dus și inima mă doare,vorbe goale,vorbe deșarte tot e trist în jurul meu.Te voi privi din ceruri și te voi veghea…când te-am chemat tu nu ai venit,când mi-a fost dor nu te-am găsit,iar când te visam erai steaua mea….Când stelele strălucesc visez la o iubire ce totul a fost o amăgire…Știu că totul e în zadar simt în inimă tristețea ce are gust amar…



În iluziile vieții noastre visele se împletesc. Călătorim spre creațiile lumii fantastice.Ne desprindem de tot ceea ce este pâmântesc…Ne reliefăm  într-un tablou al vietii, pe care încercăm sa-l impregnăm în sufletul fiecarui pământean. Visele rătăcitoare se contopesc cu iluziile destrămate. Zburăm precum fluturii pudrați de candoare…
Ne contopim într-un lichid albastru și descoperim starea de calm, de liniște cu care ne și individualizăm. Pătrundem într-o altă emisferă, zărim îndeplinirea viselor pe care, asemeni oricărui pământean, le-am pecetluit în crengătura minții noastre.Timpul trece uneori fără a se realiza viteza,cu ușoare momente de agitație. Mă scufund în gânduri.E direct legat de distanțe, viteze,momente, trăiri. Am ajuns să măsurăm timpii atât de precis, dar nu putem explica clar de ce trec atat de repede momentele ce ne ofera maxime trairi și atât de greu și apasator Mă întrebam într-un moment mai zilele trecute dacă aș putea să controlez trecerea timpului ce aș face prima oara? Utopic vorbind și fără a fi în posesia unei asemenea puteri, aș face un milion de lucruri.  Aș vorbi despre,toate, aș analiza și aș răstâlmăci. Aș putea  să calculez și să întorc toate variantele.Cred că dacă printr-o minune aș opri timpul în loc, nimic din toatea astea nu aș putea să le fac. Cât de mult contează curgerea timpului în exteriorizarea reactiilor? Dar nu îmi doresc să opresc timpul în loc …ar însemna ca visele mele să fie oprite,nu aș mai putea călătorii în lumea ireală….Voi vă doriți să opriți timpul în loc?











































Mă trezesc din somn,spre terasă mă îndrept și privesc peisajul nopții ce îmi încântă privirea…trag aer în piept,un aer rece de decembrie.Și retrăiesc clipa iubirii trecute.Clipa iubirii pierdute…Era o noapte târzie de decembrie…O noapte friguroasă și înghețată,o noapte albă,cu un cer gri dar plin de stele. Stelele, singurele martore ale visului meu de iubire.Un vis neașteptat pe atât de intens.Încerc,de câteva zile,să pun pe hârtie orele pe care le-am trăit în aceea noapte,încerc să leg cuvintele și să reușesc să exprim întocmai intensitatea clipelor trăite.Dar nu reusesc…Parcă aceea noapte de iubire ar vrea să rămană așa, doar a mea.Sentimentele puternice n-au nevoie să fie descrise,explicate,întelese…Ele trebuie doar trăite,simțite.Străduințele mele sunt destul de nepotrivite și fără rost… și îmi las sufletul să vorbească,așa cum știe,așa cum poate… deși simt că e zadarnic pentru că,cuvintele nu vor reuși să cuprinda în ele nici măcar a mia parte din visul… unei nopți de iarnă.Visul meu….Un vis în care toate barierele dintre noi au căzut,toate zidurile s-au făcut nevăzute… un vis în care n-au mai existat deloc limite sau restricții raționale… toate făcând loc trăirilor sufletelor noastre,și a trupurilor. A trupurilor înlănțuite într-o îmbrățișare,atât de candidă, la început,din care nici unul dintre noi nu se mai putea desprinde.Un sărut pe obraz,unul pe gât,o atingere fină pe lobul urechii și n-a mai fost cale de întors. Buzele noastre se căutau flămânde.Degetele mâinilor se încrucișau într-o înlănțuire fierbinte.Căldura sufletelor era cea care ne ardea trupurile.Strâns lipite, tremurânde,în așteptarea clipei în care doi oameni devin doar unul. A fost momentul în care dorințele ucise,refulate, mai presus de orice rațiune,și-au găsit,în visul nostru,eliberarea…Împlinirea.Un vis trăit cu ochii larg deschisi,cu mâinile,cu buzele,cu fiecare părticică a corpului.Un vis în care atingerile lui m-au urcat la cer,la miile de stele care ne vegheau,stelele pe care le iubim amândoi atât de mult și-n noaptea noastră străluceau,dându-ne acordul lor și învăluindu-ne în praful de stele care transformă realitatea în fantastic…într-un dans nebun,în aroma de basm ce plutea în jurul nostru,n-au mai existat decât fiori reci pe șira spinării, cuvinte prea mult timp nespuse,sentimente înnăbușite prea mult,priviri sufocate de tandrețe.Cu ajutorul măinilor,să-mi întipăresc în minte și-n suflet fiecare trăsătură de-a lui,fiecare cută a pielii,forma ochilor,a buzelor,a mâinilor… îi sorbeam cu nesaț fiecare vorbă pentru că vroiam să-i învat fiecare inflexiune a vocii,să-mi rămână adânc întipărit în memorie fiecare cuvânt pe care mi-l spunea, fiecare sărut,fiecare atingere,fiecare fior… trăgeam puternic aer în piept pentru că mirosul amețitor al pielii lui să-mi pătrundă până-n suflet,să mi se împregneze în piele,în pori… era ca și cum trăiam ultima clipă a vieții mele și trebuia sa fie aceea clipă,unică.Clipa eternității trăirilor noastre.Dar visul va rămâne doar al meu ,un vis în sufletul meu…tu ai plecat,iubirea s-a destrămat,eu cu un vis frumos am rămas ce în suflet mi-a rămas.Visul unei nopții de iarnă…

Seara s-a lăsat peste gândurile mele…Gănduri pline de iubire şi de dor.Nopţile noastre,curg frumos,pline de iubire şi gânduri divine,cu îmbrăţisări. mai un vers, mai o glumă, mai.. mai… mai…

Sunt singură aici departe de tine şi glasul meu astăzi spre tine îl îndrept…..Săngele prin vine îmi curge  năvalnic când aştept veşti de la tine.Spaţiul acesta este pustiu,fără tine mă înconjoară veşnic de jur împrejur, pieptul îmi arde în foc şi jăratic,îmi doresc să îţi fur un sărut de pe gură….Gândurile mele se pierd în conturul  buzelor tale,grijile sunt acoperite de părul tău, ura mi se îneacă în ochii tăi.Te ţineam de mână şi simţeam că nimic altceva nu mai contează.Mă jucam cu mâinile tale şi le întorceam pe toate feţele.Adormeam ţinându-te de mână.Mă doare să te ştiu departe şi te trăgeam mereu mai aproape de mine. Aşa te-am cunoscut, aşa te-am învăţat,şi ţi-am făcut loc în viaţa mea, în lumea mea.Mâinile tale au învăţat să mă cunoască înainte ca eu să ştiu că faci parte din mine. Şi mă simt atât de bine… Mâinile tale,care ştiu să mă ocrotească,degetele tale îmi dau la o parte cu grijă o şuviţă de păr care îmi deranjează privirea,mâinile tale, îmi mângâie obrazul şi mă ţin în braţe, până adorm.Mâinile tale mă liniştesc când visez urât,mă încălzesc când îmi e frig, care nu uită niciodată să mă atingă.Îmi eşti drag,îmi sunt dragi mâinile tale.Îmi mi-e groază să ştiu că mâinile tale nu vor mai fi ale mele,că mă voi trezi şi tu nu vei mai fi lângă mine,nu voi şti ce să fac…Îmi e dor de palmele tale,de lumea întreagă pe care o inventăm uitându-mă la ele,îmi va fi dor de degetele pe care le cutreieram la infinit,încercând să îmi imprim în memorie fiecare denivelare a pielii.Şi te-am luat cu mine…Nu vreau să uit niciodată….Mâinile tale…

Ce frumos este când eşti înconjurată de zâmbete…Erau zâmbete sfioase înaripate ce aleargă printre norii albaştri şi pufoşi.Zâmbete mici şi coloraţi a unor fluturaşi.Te face să zâmbeşti o dată cu acele fiinţe dragi ce te înconjoară….Odată cu acele zâmbete te cuprinde o căldură molatică.Căldura molatica,duioasă ce ne cuprinde din toate părtile.O simţi? Dacă întind mâna s-o ating,îi pot simţi vibraţia.Îmi pătrunde prin pori şi ajunge încet,dar sigur,în suflet,unde se dezlănţuie,se împrăştie,se transformă.Nu pot descrie senzaţia ce mi-o confera.E bunătate,seninătate,fericire,blândeţe,înţelepciune,profunzime,emoţie,fiori,inspiraţie,dorinţa,siguranţa,puritate,visare şi mii de alte atribute adunate perfect într-un singur buchet.Asta se datorează zâmbetelor ce ne înconjoară cu atâta căldură… Spune-mi ce este,ce se întâmplă cu atmosfera,cu mine,cu simţurile mele?Spune-mi de ce sufletul vrea să se înalţe asemenea unui fluturaş,să se dezlănţuie într-un dans suav ,strâns lipit de al tau?  Zâmbeşti….zâmbesc…zâmbim…Este iubirea….iubirea trebuie păstrată.Trebuie să o păstrăm intactă,nu trebuie risipită!

Ninge….ninge frumos şi lin.Fulgii mari  sunt steluţe argintii.Vremea este  întunecată,un cer cenuşiu…dar ninge frumos fulgi joacăîn aer un dans al iubirii,precum  gândurile mele.Vântul nu bate şi freamătă liniştea din jur.Norii sunt din ce în ce mai grei,şi parcă mi-e frig de singurătate..Stă ca o umbră în viaţa mea şi mă despică în bucaţele mici şi nu mă mai găsesc.Aştept ,privesc dansul fulgilor.Am obosit şi-mi încetinesc gândurile,mă gândesc cu dor la clipele frumoase petrecute împreună printre fulgii argintii,ţinându-ne de mână şi alergând ca doi copii nebuni.Privesc pe fereastră şi  sufletul e plin  de durere şi ametesc când mă gândesc la clipele petrecute împreună….A fost,s-a dus şi nu va mai fi….Paşii meiva lăsa totul în urmă, tristeţea, răscrucile care-s vechi de-acum,şi îşi netezesc drumul.Sunt o norocoasă!Acum mă voi bucura
 de fericirea fulgilor de nea,ce par un dans de iubire….

Dimineată m-au adus la viaţă stropii de ploaie, ce-mi băteau domol în geam. Am deschis ochii. Simţeam cum inima -mi este încarcată de stropii de ploaie. Cu grija îmi curăţau păcatele de pe suflet.Ploaia se îneacă în larma serii de ianuarie….Din noapte se aud paşii picăturilor de ploaie cum vin să bată la ferestre…Prea mult zgomot se frange în liniştea cea oarbă a nopţii.Ploaia s-a transformat în ninsoare pe parcursul nopţii, aşa că de acum încolo o să alerg descultă prin zăpadă!Vremea de afară îmi influenţează starea de spirit, deşi încerc să fac abstracţie de ea.Priveam în trecut şi parcă nu mai am energia respectivă să scriu mult, să heperbolizez sentimentele, să descriu în ansamblu şi să găsesc o uşurinţă în toate acestea.Acum lucrurile parcă merg pe un drum drept, ştiu ce simt, ce îmi doresc şi scriu ceea ce îmi este greu să spun în cuvinte.Am descoperit că mă pot ascunde uşor în spatele unor cuvinte, că timpul ne arată foarte multe fete ale oamenilor şi că oricât de mult ne dorim să credem că ne cunoaştem pe noi înşine, adevărul nu este deloc acesta.Las timpul să treacă, să dispară această pătură de ceaţa şi să aducă zâmbete de undeva din suflet.

Aştept un zâmbet să răsară din sufletul meu…Norii se adună peste sufletul meu…Lacrimile sunt ca picăturile de ploaie,ce cad  cu repeziciune peste sufletul cenuşiu.Un suflet trist aşteaptă să fie purtat de picăturile prietenoase…O mulţime de gânduri se înghesuie la ieşirea din minte… căldura unei îmbrăţişări…fiorii unui sărut…emoţiile încercării,un zâmbet…Un suflet trist, frânt…speranţe năruiteamintiri urâte sau frumoase care,reprezinta VIAŢA. Sentimentele sunt amestecate cu furie pentru neputinţa de a  face mai mult, dorinţa de a evada din propria viaţă,dragostea pentru lucrurile frumoase,iubirea,dragostea.Multe speranţe înghesuite într-un singur suflet…Aştept un zâmbet să uit ce înseamnă,suferinţa,speranţele deşarte,să uit că pot uita…Aş vrea o dată cu ploaia să mă ridic să continuu…Să caut acel zâmbet..Să nu mă las atinsă de nimic,s fiu o picatura ă neinsemnată într-un ocean de zambete…Simt cum norii se împrăştie şi lasă loc să pătrundă lumina in sufletul meu care stă ghemuit de propiile trăiri şi este în aşteptarea unui zambet prietenos…De dor zâmbetul meu se transformă într-o picătură sălbatică din raze de rouă.Amintirile uitate cândva într-o noapte cu parfum de amor îmi dă fiori.Dintr-o privire ţi-am răpit un sărut şi în al meu suflet te-am rătăcit de dor…Simţirile se destramă într-o voce neclară în care tu nu vei şti niciodată..Mă confund o dată cu zorile fără destin.Vom rămâne doar un vis…Un vis uitat în noapte când ne priveam blând la lumina ghioceilor,apăraţi de flacăra sufletelor îmbrăţişate un zâmbet al eternităţii.

Te aştept cu dor,sufletul să mi-l alini…Gândurile mele sunt îndreptate către tine….Nu te pot scoate din gânduri,din suflet.Îţi simt lipsa atingerilor tale,în toate clipele de iubire.Dorul de tine mă doare…Îmi lipseşti te caut în amintirile prăfuite din inima mea…Umblu prin viaţă rătăcind…Vocea ta a rămas ca un ecou in mintea şi sufletul meu,nopţi nedormite cu gândul la tine ca vei veni.Trupul meu tânjeşte după mângâierea ta,după sărutul tau…Îmi e atât de greu aş vrea să te aud,să îţi vorbesc,să te simt.Mă simt fără cuvinte ca şi când aş privi un cer albastru în gol…Dacă aş putea ţi-aş picta durerea în ritm de melodie cântând la un pian cu acorduri line m-ar sfâşia în mii bucăţele durerea sufletului meu.Sunt singură,rătăcesc prin vise goale fără tine…Ţi-am dăruit iubire,încredere…Şi am primit în schimb durere.Încerc să ating aripile unui înger…un înger pe care-l chem şi nu vrea să îmi fie alături.În privirea mea s-a aşternut furtuna…în suflet un taifun…un ocean fără răsărit şi apus.E gol şi rece…Oare mă vei găsi în întuneric?Mă doare lipsa ta…sufletul mi-e gol.Chipul tău…ce dor mi-e să te sărut.Mi-e dor să te-mbrăţişez!
Plâng…râd…sunt fericită….sunt tristă….e vina ta.Amintirea buzelor tale mă chinuie. Aştept îmbraţişarea ta cu dor şi mi-e sufletul gol.





În urma paşilor tăi ai lăsat un gol adânc în inimă…Nu credeam că voi schimba cuvintele în lacrimi…şi că pot vărsa durerea în cuvinte de plâns.Cuvintele dor, cuvinte scrise cu picătură de lacrimă sărată în inima mea.Mi-ai ucis inima…Eşti un ucigaş de sentimente.Am sufletul mare,încap amprentele tale în inima mea…Trăiesc,respir,zâmbesc.Respir praful ridicat de urma paşilor tăi ce îmi dau tarcoale…Rătăcesc pe malul mării privind marea învolburată precum inima mea.  Tăcută stau pe nisipul ce mă înconjoară şi mă scald…Nu ai suflet ca tu să simţi. Opresc cuvântul dintr-un vânt de gânduri ce s-a rătăcit în şoaptă lângă inima ta de piatră…Smulgându-mă din din vis şi aducându-mă la cruda realitate.Dacă aş putea să dau timpul înapoi să te învăţ să priveşti,să iubeşti,să dăruieşti dragoste…Dacă am putea să ne contopim lacrimile în sărut şi să ne înnecăm în oceanul de vise şi iubire.Dar nu şti să iubeşti şi trăim amintiri dureroase.Am să opresc cuvântul de lacrimi cu potop de dureri.





Sunt un suflet trecător printre miile de stele !O umbră a gândurilor mele…pierdută-n univers….Un suflet trecător prin noapte cu gândurile toate..curgând ca o ploaie de stele peste mine….Călătoresc pe calea lactee ce raza de lună,ce luminează bezna din inimă….Să străbat lumea cu pasul mărunt…Sunt singură în acest univers al gândurilor …Eu şi gândurile mele …Mă gândesc la poveştile nescrise,la amintirile şoaptelor întunericului multe au zburat,ori s-au prefăcut în scrum…dar visul meu rămâne aievea.Nimeni nu îmi va putea să îmi alunge zâmbetul…Visul îl adunam cu mâinile crispate cu ochii plini de lacrimi să-l ridic sus a-mi făuri un vis adevărat.Visul meu a prins culoarea primăverii în amalgamul de trăiri.Zăresc privirea caldă a sufletului dintre toate privirile reci…separ îmbrăţişarea caldă dintre toate atingerile de gheaţă…Vreau să fiu Eu…în acest sfârşit de iarnă…Eu să zâmbesc unicului meu vis,iar visul meu eşti Tu…Oare sunt în gândurile tale?Îmi doresc gândurile tale să îmi aparţină măcar pentru o secundă….Îţi citeam gândurile…mă regăseam în ele….Îmi las gândurile să plutească în derivă…iar sufletul să alunece în braţele tale…Să simt braţele tale strânse în jurul meu…Să îţi simt parfumul primăverii ce-l emani…Gândurile mele continuă să plutească printre stele,fără ţintă să mai desluşesc câte ceva….O umbră pierdută într-o lume a gândurilor tăcute….Îmi simt ochii cenuşii, umbriţi de lacrimi uscate. Mi se pare că am înghesuit prea multe vise şi speranţe într-un loc prea neîncăpător pentru ele … visale-am amestecat cu realitatea şi-am obţinut un amalgam din care nu mai pot distinge nimic.Călatoria în lumea micului meu univers mă tulbură în adâncul sufletului meu… sub apăsarea şi magia acestui vis. Am trăit în aşteptarea acestei călătorii multă vreme … să mă pierd cu privirile în zări doar de mine percepute, căutam cu privirea în universul visării …eşaveam senzaţia că te ating, dar dispăreai în secunda urmatoare … şi apăreai din nou, treceai pe lâng mine fără să mă priveşti.Până în clipa în care am pornit la drum … Nu era o călătorie obişnuită … era o călătorie a sufletului meu singuratic în căutarea altui suflet … a sufletului tău … Eşti în inima şi-n visele mele … eşti peste tot, dar nu pot să te ating … şi lacrimile îmi inundau ochii … nu ştiu dacă era durerea de a nu te avea sau bucuria de a te avea … Dar simt că eşti cu mine….în mica mea călătorie a universului printre miile de stele….





Timpul trece,timpul zboară,se prelinge pe lângă noi şi aşa trec anii vieţii…Privesc pe geam şi văd cum mi se scurge viaţa..cum totul trece pe langă mine de parcă aş fi o nălucă……Să fiu frunză în bătaia vântului…Privesc cerul înnorat şi visez…Să pot atinge cerul cu mâinile şi norii înntunecaţi să-i risipesc ….Ca razele soarelui să pătrundă în lumea mea…
Privesc în jurul meu şi nimic nu are sens mereu sper….sper….sper ca într-o zi să-mi se deschidă un nou drum…un nou sens…un nou acel ce lipseşte…Visez zi şi noapte dar te poţi trezi că într-o bună zi bucuriile vieţii se pierd pentru că se stă meditând…şi tot ce e frumos trece pe lângă mine….pe lângă tine…şi uite aşa anii trec…timpul zboară.Ar trebui să coborâm din aceea lume…sau să întoarcem ochii spre viaţă…chiar daca valurile vieţii ne lovesc din plin când şi când…Dar poţi privi spre ceilalţi…să vezi prin ei că poţi avea zile mai senine şi poţi trece mai uşor peste pragurile vieţii alături de cei dragi ce îţi dau putere.Şi te priveşti pe tine însuţi,închizi ochii şi priveşti dincolo de oglinda în care te admiri….să pătrunzi în interiorul tău…să dai culoare vieţii.





Sunt un suflet călător rătăcind de dor…Sufletul meu e precum un calendar…Rătăcesc în noapte şi răsfoiesc filele calendarului sufletului meu.În frumuseţea nopţii…în liniştea tăcerii aştept să pot păși înspre locul iubirii veșnice…Aştept în tăcere… să se aştearnă uitare peste vise strivite sub doruri prinse printre rădăcini de copaci renăscuţi.Ascult în tăcere cum… se strivesc speranțele peste zilele rupte din calendarul sufletului.Privesc în tăcere prin… ochiul rănit de uitare, cum se leagănă o lacrimă neplânsă.Sper în tăcere, ca… între ieri și azi să cadă nopţi adormite pe cărările de mâine.Închid amintiri în ultim fulg de nea, șterg urmele anotimpurilor netrăite din sufletul adormit printre tăceri.Opreşte-te la poarta sufletului meu,lasă-ți razele curate și pure să-mi fie lumină în fereastră de suflet,picură din stropii înfloririi peste fiecare gând născut din iubire,adu-mi prospețimea și curajul înnoirii peste mugurii iubirii! Pe cărări de dor, la margini de timp, plâng iubiri uitate în buzunarul nopților risipite printre umbrele căzute peste lume. Se frâng speranțe alergând pe cărări de vise ascunse printre urmele iernii trecute şi reci. Se aprind tăcute primăveri printre flori.Sunt un călător prin viaţă…şi mă opresc la poarta inimii tale! Ascultă melodia iubirii ţesută printre flori în nopți cu stele argintii! Când pierzi drumul spre inima mea, ține-te după fluturii ce zboară pe cărări cu flori renăscute.





Am cuvinte  special pentru tine…
Cuvinte  doar pentru tine.
Frânturi de cuvinte ce formează propoziţii.
Sunt încojurată de cuvinte şi tu în prezenţa lor,
Dansul flăcărilor de cuvinte ard pe dinăuntru…
Prin prezenţa ta se vede o strălucire aparte,
Înauntru ard,te privesc în ochi şi văd….
Dansul flăcărilor pe pereţii tăi oculari
Am dat pânzele de păianjen la o parte..
Şi cuvintele s-au lipit de mine..sub formă de amintiri,
Cuvinte din cuvinte se ţese o pânză fină sclipitoare
Primăvara cu sufletul ei plină de rouă.
O pânză elastică şi lipicioasă cu greu scap..
O pânză portocalie cu miros de roze.
Cuvinte,frănturi,propoziţii,mă-nvăluie…
Dar mă scutur…şi m-am dezvăluit de amintiri…de cuvinte





Amintirile nu-mi dau linişte sunt amintiri din clepsidră…Închid ochii şi dau frâu viselor ce împletesc gânduri de doruri şi iubiri,mă voi strecura în clepsidra timpului…Ma-m închis în clepsidra timpului…Trăiesc şi respir  trăind închisă în timp. O ameţeală a gândurilor mă cuprinde. Mă opresc şi mă uit la soare…. îmi îndrept privirea spre pământ…. apoi spre univers. Cu privirea mă joc înspre răsărit şi apus. Şi  mai picur un pic din curcubeul sufletului meu. Mă rotesc şi zăresc,o plajă pustie, o mare adormită, pierdută-n timp o dată cu tremurul amintirilor mele…. E primăvară….O primăvară a sufletului meu…în care vântul şuieră….Îmi  amestec  imaginaţia şi gândurile, şi  las dâre de lumină a iubirii….Întorc clepsidra şi mă joc cu degetele în nisip desenând universul printre valurile mării… Îmi duc veacul în lumea viselor, şi-n gândurile mele  simţeam căldura unor priviri ascunse care mă trăgea spre realitate. Deschid ochii şi  privesc soarele….care îmi zâmbea şi îmi mângâia chipul prin clepsidra timpului trecut… Mă amăgeam în raze şi în realitatea neretuşată.





Tăcerea poate însemna iubire?Iubirea înseamnă fericire…O urmă a mirosului tău adie împrejurul meu.Dacă pleci ia cu tine sufletul meu….Un vis aprins de dor…În liniştea serii…Noaptea mângâie paşii unui vis străpuns de dor…Să fim amâdoi să privim cerul ce ne priveşte…Adierea vântului să ne sărute clipele.Blândeţea timpului într-o şoaptă ce-a topit cândva destine…Un mister ce se lasă în văpaia nopţii,stelele dansând într-un tablou de zâmbete cu un parfum de îmbrăţişări de îngeri…Dar clepsidra amintirilor s-a stins…Cerul îmi simte gândurile,chipul meu emană pasiune…Totul e ca o pictură sălbatică din raze de rouă,fiori de amintire vie…cândva uitată în noapte într-o poveste cu parfum de-amor…Te-am rătăcit în al meu suflet cu un sărut răpit dintr-o privire,nu eşti aici…Mă confund cu zorile fără destin…Timpul va decide speranţa…Eu rămân să aştept:un moment în noapte,privindu-ne blând la lumina lunii,protejaţi de flacăra sufletelor îmbrăţişate,într-un sărut găsim două cuvinte şi un zâmbet al eternităţii…dar totul rămâne un vis…Rămânem vis!
Priveşte în ochii mei,
Să vezi iubirea…

Priveşte-mi sufletul…
Să vezi fericirea…

Paginile sufletului sunt împletite în noapte cu trandafiri albaştri… Răsfoiesc paginile gândurilor ce le-am scris în sufletul meu de-a lungul timpului,în care frânturi de vise şi speranţe se revarsă peste paginile sufletului meu…Decoram inima cu flori de viaţă din parfum de trandafiri cu gâduri de speranţă.Îmi iau perna albastră a nopţii şi păşesc în noapte…Cu paşi uşor paşesc într-un hotar trandafiriu în tăcera nopţii spre un necunoscut al lumii fantastice,unde plouă cu apă vie ce în stele se transformă…Să mă transform în râu de vise,vântul să îmi mângâie pletele aurii,să îmi privesc oglinda sufletului în luna nopţii să rătăcesc în vise şi în închipuiri ce mă pătrund…Sunt un clinchet cristalin ce mă afund în negura nopţii.Visele mele dansează pe melodia nopţii unde din depărtare se aud note în acorduri de vioară.O lacrimă albastră se prelinge şi sufletul ofteză…Dau pagină peste pagină şi văd frânturi ale vieţii…O amintire dulce mă ridică,îmi revin şi-n melodia nopţii aud vocea ta…Speranţe şi vise am cules în palmele reci,şi fiecare gând al meu aş vrea ca tu să-l culegi.Mi-ai invadat fiecare colţ de suflet,şi m-ai îmbrăcat în şoapte de amăgiri şi vise neîmplinite,ce sunt pierdute în paginile sufletului într-un val de noapte.Adu-mi speranţele şi visele ascultă-mi tăcerea,intră-n gândurile mele ca să-mi simţi durerea.Tu să fi raza mea de soare şi eu un albastru infinit ce lin alunec în mare…





Clepsidra


Ploaie de soare,
cu raze aruncate
adunate-n timp
ploaie de vară,
cu râuri de vise,
zboară printre nori
gânduri colorate
peste oameni şi flori.
adunate în clepsidră
înecate în nisipul
timpului trecut.
privesc în trecut
să apară o dungă
de lumină,
ochii îmi pierd retina,
în torente de mulţime.